Ziua curiozitatii : Cum arăta vechiul Arc de Triumf din Bucureşti

Primul Arc de Triumf al Bucureștiului, pe modelul celor romane, a fost ridicat tot pe bulevardul Kiseleff, dar din lemn, în 1846, în onoarea domnitorului Moldovei, Mihail Sturdza, care vizita Bucureştiul.

Următorul Arc de Triumf a fost ridicat în onoarea domnitorului Carol I, întors de pe câmpul de luptă din sudul Dunării, la 15 decembrie 1877, la poarta Mitropoliei, fiind construit tot din lemn. Peste nici un an, la 8 octombrie 1878, trupele române care câştigaseră Războiul de Independenţă, au intrat în Bucureşti pe Şoseaua Kiseleff şi Calea Victoriei. La intrarea în Piaţa Victoriei, trupele au trecut pe sub un arc de triumf construit de inginerii Cerchez şi Cucu, angajaţi ai primăriei. Arcul a fost demolat ulterior.

Următorul Arc de Triumf ar fi trebuit inugurat cu ocazia încoronării regelui Ferdinand, de la Alba Iulia, din octombrie 1922. Totuși, Arcul de la București nu a fost gata la timp și a fost inaugurat a doua zi. Construit după proiectul arhitectului Petre Antonescu, Arcul se afla pe locul actualului Arc de Triumf. Pentru a fi inaugurat la timp, deși avea o fundație de beton, Arcul a fost făcut din lemn, stuc și paiantă, motiv pentru care s-a degradat rapid, în special basoreliefurile, care inițial erau cu adevărat impresionante.
În 1935-1936 a fost ridicat Arcul pe care îl vedem acum. Monumentul a fost dedicat participării României în Primul Război Mondial.

Ceremonia inaugurării a avut loc la 1 decembrie 1936, când se împlineau 18 ani de la Unirea Transilvaniei cu România. Momentul a fost marcat de participarea regelui Carol al II-lea, a mamei sale, regina Maria, a prințului moștenitor Mihai și a membrilor guvernului României.

După venirea la putere a comuniștilor în România, Arcul de Triumf a fost „mutilat” prin scoaterea de pe părțile laterale a celor două texte ale proclamațiilor regelui Ferdinand către țară, cu ocazia intrării României în războiul de întregire și cu prilejul încoronării de la Alba Iulia din 1922. De asemenea, au fost scoase de pe frontispiciul de pe fațada sudică monumentului efigiile regelui Ferdinand Întregitorul, și ale reginei Maria, realizate de sculptorul Alexandru Călinescu, și au fost distruse, fiind substituite de două mari flori de piatră. După 1989, florile de piatră au fost date jos, și au fost montate două medalioane din bronz, ce înfățișează chipurile regelui Ferdinand și al reginei Maria, înlocuindu-le pe cele originale, dar inscripțiile de pe panourile laterale nu au fost reinstaurate.

Exista o legenda, care umbla prin popor, ca tovarsul Nicolae Ceausescu, a vrut sa daramen blocul de la Piata Victoriei ( cel care leaga Calea Victoriei de strada Buzesti ) unde se afla Comitetul Olimpic si Sportiv Roman, ca de pe Arcul de Triumf sa vada, nu doar Casa Presei Libere (denumita in regimul comunist, Casa Scanteii) ci si Palatul Parlamentului (denumita in timpul comunismului, Casa Poporului).
Toate cele bune !

De unde vin numele cartierelor din București ?

              Cartierele Capitalei au nume care provin de la boierii locali, evenimente istorice sau bresle de meserii. 

 

 

 

              O istorie interesantă se găseşte în originea numelui cartierului Balta Albă. Povestea spune că aici se afla o groapă de var unde, în vremea lui Caragea, se topeau cadavrele ciumaţilor. Când ploua, locul devenea o baltă.

               Zona Berceni a fost denumită astfel datorită grofului Miklós Bercsényi. Se zice că o ceată de husari, condusă de groful Miklós Bercsényi, s-au oprit undeva la sud de Bucureşti, în drumul lor spre turci. Nu se ştie însă dacă au luat o pauză sau dacă au rămas aici de tot, însă cert este că de atunci acea zonă a fost botezată „Berceni“.                Cartierul Băneasa îşi trage denumirea de la nevasta banului Dimitrie Ghica.
               Cotroceniul, unde în prezent se află sediul prezidenţial, se numeşte astfel de la regionalismul „a cotroci“, care înseamnă „a scotoci“, „a scormoni“.
               Legenda cartierului Colentina spune că această denumire vine de la „colea-n-tină“, cu referire la locul baltit unde Matei basarab i-ar fi fugărit pe turci, într-o bătălie. O vreme s-a numit şi „Olintina“.
                Depre zona Crângaşi, istoria spune că a existat cândva o prelungire din Codrul Vlăsiei, un crâng. Aici trăiau crângaşii.
               Cartierul Dămăroaia a fost, în trecut, moşia parcelată a boieroaiecei Maria Damaris.
               În istoria numelor cartierelor bucureştene este menţionat şi un nume de doctor. Spiridon Kristofi (căruia i se mai zicea Spirea), a ridicat, în 1765, pe Dealul lupeştilor o biserică numită Spirea Veche. De aici şi denumirea „Dealul Spirii“.
               „Dristor“ vine de la breasla piuarilor care şi-au avut satul în această parte a Bucureştilor. Meşterii piuari se numeau «darstari», «darsta» fiind piua din piatra folosită la fabricarea postavului şi dimiei. Piuarii fabricau «darste» şi pentru sutele de mori de pe cursul Dâmboviţei, care timp de sute de ani au fost prezente cotidiene, de mare relevanţă economică pentru târgul Bucureştilor.
               Drumul Taberei se numeşte astfel datorită lui Tudor Vladimirescu, care, în 1821, intră în Bucureşti pe la vest şi îşi aşează aici tabăra de panduri.
              Ferentariul, renumit astăzi pentru scandalurile din zonă, a primit unul dintre cele mai rafinate nume din Capitală, originea lui venind din latină, („Ferentarius“ – soldat din infanteria uşoară a legiunilor române). Unii spun că aici s-ar fi aflat câmpul de exerciţii al ferentarilor, din oastea lui Mihai Viteazul.
              Turcii şi-au pus şi ei amprenta pe Bucureşti. „Ghencea“ este un nume provenit din limba turcă. Pe vremea fanarioţilor, Ghenci-aga era şeful arnăuţilor din garda domnească. Aici s-a ridicat o biserică, Biserica Ghencei.
              Denumirile „Floreasca“ şi „Giuleşti“ îşi au originile de la numele boierilor care au stăpânit locurile respective, Floreştii, şi, respectiv, de la proprietatea boierească a Juleştilor.
              Strada Lipscani, una dintre cele mai tranzitate străzi de distracţie din Capitală, se numeşte astfel datorită negustorilor veniţi în Bucureşti cu lucruri aduse de la târgul din Leipzig, care se numeau Lipscani.
             Despre cartierul Militari se spune că ar fi fost botezat aşa pentru că era zona de instrucţie militară şi unde o vreme a funcţionat „Pirotehnia Armatei“.
             Oraşul Pantelimon, de la periferia Capitalei, îşi are numele după Mănăstirea Sfântul Pantelimon. În greacă „pan“ înseamnă „tot“, iar „éléïmon “ se traduce „milă“. Astfel, Panteleimon înseamnă „cel milostiv“ sau „întreg milostivul“.
              Rahova, un alt cartier care şi-a „câştigat“ reputaţia de zonă de scandal, are un nume relativ nou şi vine de la Calea Rahovei, una dintre cele cinci artere botezate în amintirea Războiului de Independenţă: Calea Griviţei, Calea Plevnei, Calea Rahovei, Calea Victoriei şi Calea Dorobanţilor.
             „Sălăjanul“ este de asemenea un nume nou şi are originea de la Leon Szilaghi, cunoscut şi ca Leontin Sălăjan.
              Cartierul Titan îşi are denumirea de la fabrica de ciment „Titan“, construită la începutul secolului 20.
Despre Vitan, D. Papazoglu spune că „În ocolul oraşului, spre nord, este câmpia Vitanului, unde vitele orăşenilor îşi aveau păşunea“.

Top 8 utilizări neobişnuite pentru bere

Românii sunt mari consumatori de bere aşa că ştiu foarte bine cum să utilizeze acest lichid. Mai ales în această perioadă în care grătarele sfârâie cu mici şi cârnaţi, berea nu poate lipsi. Ce faci însă dacă după o petrecere ţi-au rămas nişte sticle pline doar pe jumătate cu bere. Este păcat să arunci berea aceasta pe care o poţi folosi în diverse moduri.

Iată câteva idei la care nu te-ai fi gândit.
             
             Poţi face baie în bere
Berea face minuni în cazul pielii. Aşa că data viitoare când îţi doreşti o baie lungă, umple cada şi scufundă-te în bere. Fii atent/ă la două lucruri: nu trebuie să cedezi tentaţiei şi să iei o gură de bere şi trebuie să nu ieşi afară în cazul în cazul în care este o zi fierbinte.
             Berea poate fi un calmant pentru stomac
Dacă te deranjează stomacul o cană de bere poate fi remediul de care ai nevoie:  alcoolul are un efect anestezic şi te ajută să scapi de durere. În plus, bere te ajută să scapi de mahmureală. Atenţie totuşi: nu apela la bere dacă suferi de gastrită sau ulcer.
             Dă strălucire mobilei cu bere
Berea dă strălucire mobilei de lemn. Toarnă o cană de bere fără CO2 pe o cârpă. Freacă bine mobila. Vei fi uimit/ă de efectul strălucitor pe care îl va căpăta mobila.
             Marinează carnea în bere
Berea este excelentă şi când este vorba de marinat. Chiar nu contează carnea pe care vrei să o pregăteşti: toate tipurile vor beneficia de pe urma unei marinări de câteva ore în bere. Bineînţeles că poţi adăuga şi alte ingrediente, spre exemplu ghimbir, piper şi tot ceea ce-ţi place astfel încât friptură să fie plină de savoare. 
                  Berea alungă limacşi 
Limaxul provoacă daune mari în grădini sau în livezi. În loc să foloseşti diferite substanţe chimice pentru combaterea acestor dăunători, mai bine cumpără o farfurioară pe care s-o plasezi plină de bere în grădină. Limacşi vor fi atraşi de miros se vor îmbăta şi vor rămâne în farfurioară. Înlocuieşte berea în fiecare zi. Cu puţin noroc vei scăpa de acest melc, iar legumele tale vor rămâne întregi.
               Fertilizează grădina cu bere
Drojdia de bere şi alte extracte din bere sunt foarte bune pentru plantele din grădină. Dacă ţi-a rămăs bere după petrecere n-o arunca, ci udă plantele din grădina cu ea. Plantele îţi vor mulţumi pentru trataţie.
               Berea este un şampom excelent
Berea „şampon” dă strălucire părului. Berea este o alternativă naturală la sampoanele obişnuite pline de chimicale. Amestecă o cană de bere cu un ou şi foloseşte mixul ca pe un şampon. De altfel, pe vremuri oul era un ingredient al şamponului, după care a fost înlocuit cu substanţe chimice. Nu uita totuşi, că mixutul de mai sus are un termen de valabilitate scăzut.
               Coca va fi mult mai bună dacă are bere în compoziţie
De obicei, atunci când faci un aluat foloseşti şi drojdie pentru ca acesta să crescă. Dacă înlocuieşti drojdia cu berea rezultatele vor fi spectaculoase. În cazul în care aluatul este prea gros, mai adăugă puţină bere, iar dacă este prea subţine adăugă făină. Aluatul astfel obţinut va fi cel mai gustos pe care l-ai făcut vreodată.
Sursa : www.sfatulparintilor.ro

Prostitutia din Bucuresti la inceputul secolului 20

Cuvântul "prostituţie" ne duce azi cu gândul la "peşti" afacerişti şi fetiţe zgribulite la marginea şoselei cu aspect de amărăciune, aşteptând clienţii obscuri să le umple norma zilnică. Dacă astăzi este un subiect controversat şi de multe ori tabu, în Bucureştiul interbelic prostituţia era acceptată şi chiar sprijinită de autorităţi.

„Nu era sector al Bucureştiului care să nu aibă câte cinci, şase bordeluri în perioada interbelică", ne spune istoricul Adrian Majuru. Prostituatele mai stilate îşi făceau meseria în stabilimente de lux de pe bulevardele Elisabeta sau Ferdinand, la Crucea de Piatră ori în propriile apartamente, însă multe îşi căutau clienţi prin hoteluri, magazine sau teatre.
Primele case de toleranţă sau case cu felinare roşii, au aparut în România la începutul secolului 20, cu toate că prostituţia se practica, evident, de dinainte.
Pe abonamentul la bordel existau indicaţii clare: NB (nota bene) Duminică şi Sărbători visitele se primesc numai dimineaţă din cauza aglomeraţiei.

Spre deosebire de evul mediu, unde practicantele erau aspru pedepsite (li se tăia nasul sau erau ucise), în epoca modernă s-a produs o schimbare de mentalitate care a făcut ca această "meserie" să nu mai fie condamnată, ci mai degrabă acceptată, legal sau doar tacit, ca un rău necesar.
"Fetiţele", înregistrate la poliţie
In anii 20, femeile care se îndeletniceau cu această meserie erau, cel puţin teoretic, obligate să se înregistreze la poliţie şi să meargă lunar la un control medical. În cazul prostituatelor din bordelurile cu felinar roşu, acest lucru era respectat, însa ele constituiau mai puţin de o treime din numărul total al "grizetelor" (aşa erau numite) de la acea vreme.
"Fetele" se distingeau prin tulpane (cele care lucrau în bordeluri) sau pălării excentrice (cele care lucrau pe cont propriu) şi erau în toate cazurile protejate fie de câte un personaj sus pus, fie de către diverşi indivizi care încheiau înţelegeri cu matroanele. Purtau denumiri amuzante precum "Cur de Fier", "Lia Magazia" sau "Napoleon" şi locuiau în aceeaşi clădire în care îşi aveau "locul de munca", o mare parte din câştiguri fiind rezervată pentru plata cheltuielilor de întreţinere şi chirie.

Ziua curiozitatii : APACA - De ieri pana azi !

APACA, abreviere pe care cu totii o credem ca o stim, inseamna de fapt Atelierele de Productie Armament si Confectiuni ale Armatei(A.P.A.C.A)
.
Imobilul APACA a fost desenat de un colectiv de arhitecţi din care au făcut parte M. Alifanti, H. Stern, A. Damian, G. Pavlu, I. Şerban, I. Ghica-Budesti, V. Krohmalnic. Proiectul de rezistenţă/beton a fost realizat şi coordonat de către echipele conduse de inginerii Emil Prager, Tiberiu Eremia, Emil Calmanovici. Prima aripă a clădirii APACA şi cantina/sala de festivităţi au fost realizate într-un timp record de 97 de zile, de către muncitori calificaţi şi brigadieri UTM-işti, lucrând în trei schimburi, fiind inaugurată la 1 mai 1948. Ulterior a fost construită cea de-a doua aripă. În anii 1980 imobilul a fost alterat prin adăugarea mai multor corpuri suplimentare, care au deteriorat imaginea monumentală a ansamblului.
 Pe Dealul Cotrocenilor a fost eidicata fabrica cunoscuta sub numele de  APACA. Aceasta a fost construita exact in locul in care in perioada interbelica a existat aici pentru o vreme "Pirotehnia Armatei", pentru  ca mai tarziu sa functioneze acolo "Atelierele de Productie Armament si Confectiuni ale Armatei", unde se produceau uniforme pentru militari. Denumirea de APACA s-a pastrat, desi in paralel i s-a spus pentru o vreme fabrica de confectii "Gheorghe Gheorghiu-Dej"
                La inceput, fabrica s-a situat pe Bulevardul regele Alexandru nr. 7, iar in vremea comunistilor adresa a fost Bulevardul Armata poporului nr. 7. Acum APACA este situata pe bulevardul Iuliu Maniu nr. 7 In zona aveti statia de metrou Politehnica si nenumarate mijloace de tranport in comun :61, 61, 69, 105, 139, 236 si 336..Langa APACA aveti molul AFI PALCE COTROCENI.
Acum  o sa pun cateva poze din ziarele acelor vremuri : Universul, Timpul...

DEZVĂLUIRI SENZAŢIONALE: Ştiai de hărţile secrete ale Sarmisegetuzei? Mai mult: DEZVĂLUIRI SENZAŢIONALE: Ştiai de hărţile secrete ale Sarmisegetuzei?

În 1993, România demara o amplă campanie de punere în valoare a cetăţilor dacice de la Grădistea şi verificarea unor informaţii ale itoricilor antici, care spuneau că pe aceşti munţi ar fi existat un oraş al dacilor. Un studiu multidisciplinar efectuat la faţa locului a pus în evidenţă faptul că sub ceea ce este acum decopertat există într-adevăr un oraş întins pe o suprafaţă de peste 200 de kilometri pătraţi.Cercetările au fost demarate de Ministerul Lucrărilor Publice, Ministerul Culturii şi Ministerul Cercetarii. Ele aveau drept scop delimitarea fizică a complexului de fortificaţii prin alte metode decât săpăturile arheologice.
Abia în urma acestui studiu, care să detalieze ce şi unde trebuie săpat, urma să aiba loc decopertarea, restaurarea, conservarea siturilor şi transformarea zonei într-o rezervaţie arheologică naţională, punct turistic de importanţă deosebită, cu protecţie armată din partea jandarmeriei, care urma să oprească ofensiva jefuitorilor de comori.
Rezultatele, care nu au fost date oficial publicitatii, sunt uluitoare. Fortificaţiile nu reprezintă doar cetăţi disparate aşezate pe culmile munţilor, ci un ansamblu compact, o asezare militaro-civila montană, cu mai multe nuclee, întinsă pe o suprafaţă de 200 de kilometri pătraţi. Majoritatea vestigiilor sunt încă acoperite de pământ.
Din comisia formată au făcut parte specialişti pentru detectarea straturilor de profunzime prin magnetometrie, specialişti în probleme hidrotehnice, arheologi, ingineri constructori, arhitecti şi specialişti în geodezie.
Ceea ce spuneau anticii s-a confirmat. Fortificaţiile sunt deosebit de complexe şi sunt suprapuse, în multe locuri, pe asezări mai vechi. Pentru a avea o imagine a modului în care s-a lucrat, dăm exemplul grupului format dintr-un geodez şi un specialist în magnetometrie. Geodezul, regretatul general de divizie Vasile Dragomir, căuta zonele de relief care păreau transformate pentru utilităţi militare. Al doilea instala magnetometrele şi trasa profilul subsolului în zona indicată.

                                                 Asa arata "modulul" de la Vartoape

 
                   Magnetometrul este un aparat care poate radiografia şi pune în evidenta elementele din subsol, la adâncimea dorită de operator. În acest caz sondajul a mers până la o adâncime de opt metri. Aşa au fost descoperite construcţiile scufundate în pământ, dar şi incintele subterane care i-au uluit pe cercetători.
Conform datelor din studiu, mega-aşezarea regilor daci, un complex militaro-civil, este situată pe masivul Şureanu, munte care coboara către est, nord şi vest în Podişul Transilvaniei, între râurile Sebeş şi Strei.
Fiecare înălţime a acestui munte a fost terasată de jos în sus. Fiecare terasă, care era locuită, era apărată de ziduri proprii. Pe culmi au fost construite una sau mai multe cetăţi fortificate. S-a mers până acolo încât fiecare cvartal al unei aglomeraţii urbane mai mari era la rândul lui apărat de un zid propriu.
În studiu, fiecare aglomerare urbană este numită «modul», fiecare era apărat de mai multe ziduri dispuse concentric. Distantele de la o aglomerare urbana la alta erau mici, în general de cateva zeci de metri. Distanţele cele mai mari de la un nucleu fortificat la altul nu depăsesc patru kilometri. Fiecare aglomerare are locuinţele şi sanctuarele sale, aşa cum apar şi la Sarmisegetuza Regia, cea cunoscută până acum.
Între aceste nuclee există însă numeroase terase cu urme de locuire străvechi, mai vechi decât perioada dacică clasică. De asemenea, aşezari civile se găsesc peste tot pe văile apelor dintre munţi. Totul pe o suprafaţă de aproximativ 200 de kilometri pătraţi.

                                         In zona Bildaru, suprafetele hasurate ascund ziduri subterane



                    Cea mai importantă descoperire din Munţii Orăştiei o reprezintă incintele subterane. În zona numita Vârtoape, pe o suprafaţă de aproximativ patru kilometri pătraţi există 75 de gropi conice, de diferite dimensiuni, unele cu diametre de până la 70 de metri. Aparatele au detectat foarte multe incinte paralelipipedice care comunică între ele precum camerele unei locuinţe. Este vorba de incinte naturale modificate de mâna omului. Multe dintre ele comunică cu platoul de deasupra prin drumuri antice. De la aceste incinte pleacă mai multe tuneluri către munţii din apropiere, unele partial prăbuşite.
Unul merge chiar către sanctuarele din Sarmisegetuza Regia, unde, de asemenea, au fost detectate câteva incinte subterane. În urma măsuratorilor a rezultat că în zona Vârtoape şi in imediata apropiere se afla vestigiile cele mai impresionante ale complexului, inclusiv sanctuare, construcţi cu o vechime mult mai mare decât cele de la Sarmisegetuza.
Conform studiului întocmit, acest oraş subteran, împreună cu toate construcţiile de la suprafaţă, mult mai numeroase decât cele de la Sarmisegetuza Regia, au constituit centrul fortificaţiilor, cu alte cuvinte centrul acestui mega – oraş străvechi.
Dosarul cu planurile siturilor antice găsite de echipa specială de cercetători a fost multiplicat în patru exemplare, care au fost trimise la Ministerul Lucrărilorm Publice, Institutul Pro Domus, Ministerul Culturii şi UNESCO. Alexandru Mironov a inclus cetăţile pe listele UNESCO. Urma să se iniţieze o amplă campanie de săpături arheologice şi să se realizeze un centru turistic excepţional.
”Programul a fost, din păcate, stopat, iar copii ale dosarului cu hărţile siturilor au ajuns, se pare, la hoţii de comori. Astfel reuşesc aceşti hoţi să meargă la punct ochit - punct lovit, pe un teritoriu atât de mare. Singurul impediment în calea acestora este acum UNESCO, care e cu ochii pe siturile de la Grădiştea”, ne-a spus Vasile Rudan, unul din membrii echipei de cercetători.Din analiza ulterioară a datelor a rezultat că cea ma mare parte a acestei aşezări, uriaşă pentru antichitate, a fost construită înainte de perioada dacică. Mai mult, comorile căutate acum de hoţi au fost îngropate înainte de perioada clasică a civilizaţiei dacice. Lucru deductibil prin logica comuna: dacă romanii cuceritori au strâns tot aurul găsit la faţa locului, cum se mai găsesc comori de ordinul zecilor de kilograme în această zonă?

                 Asa arata "modulul" Costesti . Zonele hasurate indica prezenta unor constructii subterane

                       În anul 2007 a izbucnit un scandal politic în jurul a 15 brăţări dacice din aur sustrase din situl arheologic Sarmisegetuza. După cum au spus anchetatorii, brăţările au fost găsite în siturile de la Grădiştea de către hoţii de comori şi scoase apoi clandestin din România. Au ajuns în Statele Unite, unde un colecţionar american de bună credinţă a anunţat oficialităţile că aceste artefacte se comercializează pe piaţa neagră. Ulterior, statul român a recuperat o parte din ele şi a demarat o anchetă. În mod uluitor, numele unor politicieni de calibru, precum Adrian Năstase şi Dan Iosif, dar şi a altor zeci de parlamentari, au fost asociate cu dispariţia brăţărilor. Politicienii au fost anchetaţi de procuratură sub bănuiala că ar fi intermediat traficarea în ţară a două tezaure sustrase din situl arheologic Sarmizegetusa Regia, respectiv 15 brăţări dacice de aur.

Preşedintele care a unit Republica moldovenilor cu România

Ion Inculeţ a avut un rol hotărâtor în Unirea Basarabiei din 1918, apoi a murit de inimă rea când URSS a cotropit teritoriul românesc dintre Prut şi Nistru.

128 de ani s-au împlinit ieri de la naşterea uneia dintre cele mai importante personalităţi din istoria României. Este vorba de Ion Inculeţ, cel care a condus, practic, Republica Democratică Moldovenească, din ianuarie până în martie 1918. El a avut un rol extrem de important în zădărnicirea proclamării unei republici bolşevice la Chişinău, la finalul primului război mondial, apoi în unirea Basarabiei cu România.
Ion Inculeţ s-a născut la data de 5 aprilie 1884, în satul Răzeni, pe atunci în judeţul Lăpuşna. Localitatea sa natală se afla aproape de Chişinău, oraş în care a studiat la Şcoala Teologică Ortodoxă şi la Seminarul Teologic Ortodox, după cei patru ani de studii primare în satul natal. Ion Inculeţ a fost unul dintre elevii eminenţi, însă, la finalul Seminarului, în loc să se îndrepte spre o carieră ecleziastică, el a decis să urmeze cursurile unei facultăţi de ştiinţe exacte. Astfel, el a devenit student al Facultăţii de Matematică şi Fizică a Universităţii din Dorpat, în Estonia de azi, la fel ca şi un alt erou al românilor basarabeni, Pantelimon Halippa, cu care apoi Ion Inculeţ avea să devină coleg în Sfatul Ţării de la Chişinău. Ion Inculeţ nu a rămas în Estonia decât un an. Apoi, el s-a transferat la Universitatea Imperială din Sankt Petersburg, capitala de atunci a Imperiului Rus. La finalul studiilor, Ion Inculeţ a devenit profesor de fizică şi matematică în diferite şcoli private din capitala Imperiului Rus.

Omul de încredere al lui Kerenski

În anul 1917, când ultimul ţar rus, Nicolae al II-lea, a abdicat, Ion Inculeţ s-a alăturat Partidului Socialist Revoluţionar. El a fost ales ca deputat în Sovietul din capitala rusă şi a devenit rapid unul dintre oamenii de încredere ai şefului social-democrat al guvernului provizoriu, Aleksandr Kerenski. În aprilie 1917, Ion Inculeţ a fost trimis, în fruntea unui grup de 40 de intelectuali basarabeni din Sankt Petersburg, redenumit Petrograd, la Chişinău. Fermecat de personalitatea lui Kerenski, Ion Inculeţ îşi imagina la început un viitor pentru Basarabia în cadrul unei Rusii democratice.

A oprit revoluţia bolşevică din Chişinău

Însă Revoluţia bolşevică din noiembrie 1917 i-a spulberat rapid aceste iluzii. Astfel că Ion Inculeţ a început, alături de alţi patrioţi basarabeni, pregătirile pentru declararea autonomiei Basarabiei. În noiembrie 1917, Ion Inculeţ a devenit preşedinte al primului Parlament de la Chişinău, Sfatul Ţării. În această calitate, el a avut un rol esenţial în înăbuşirea unei revoluţii bolşevice la Chişinău. În data de 6 ianuarie 1918, bolşevicii rusofoni au încercat să dea o lovitură de stat, să preia puterea la Chişinău şi să proclame o republică socialistă sovietică în Basarabia. Ion Inculeţ a acţionat cu fermitate. Trupele formate din foştii soldaţi basarabeni din armata ţaristă, dar şi detaşamente de voluntari ardeleni şi bucovineni, care luptaseră în armata austro-ungară, apoi fuseseră făcuţi prizonieri şi, în cele din urma s-au înrolat în Armata Regală Română, au reuşit să pacifice Basarabia şi să alunge bandele bolşevice. În acest context, în ziua de 24 ianuarie 1918, zi cu o mare încărcătură simbolică deoarece basarabenii aniversau Unirea Moldovei cu Valahia din 1859, Sfatul Ţării a proclamat independenţa Basarabiei, sub denumirea de Republica Democratică Moldovenească. Ion Inculeţ a devenit şef al statului. Din această postură, el a pregătit Unirea Basarabiei cu România, din 27 martie 1918.

Colaboratorul Brătienilor

Marele om de stat basarabean s-a bucurat de multă apreciere în Vechiul Regat. În toamna anului 1918, el a devenit membru al Academiei Române, la recomandarea lui Petru Poni. Apoi, Ion Inculeţ s-a alăturat Partidului Naţional Liberal şi a fost unul dintre colaboratorii apreciaţi ai Brătienilor. El a fost ministru de stat pentru Basarabia, apoi ministru al Sănătăţii, ministru de Interne şi ministru al Comunicaţiilor. În guvernarea lui I. Gh. Duca, din 1933 - 1937, cea care a scos România din Marea Criză Economică din 1929 - 1933, Ion Inculeţ a devenit viceprim-ministru. În anul 1940, el a suferit o mare decepţie când URSS a cotropit teritoriul românesc dintre Prut şi Nistru. În noiembrie 1940, Ion Inculeţ a murit de inimă rea, la Iaşi.

Dictionarul drogatilor din Bucuresti !

         „Medicamente pentru mama”, „ouă” sau „minute”. Toate aceste expresii înseamnă, de fapt acelaşi lucru: cocaină. Cel mai scump drog de pe piaţa românească reprezintă totodată una dintre distracţiile preferate ale multora dintre clienţii cluburilor de lux din Bucureşti.
          500 kilograme de droguri au capturat poliţiştii români anul trecut. Din acestea, aproape jumătate sunt halucinogene de mare risc, cum ar fi cocaină, a căror valoare de piaţă ajunge la aproximativ 20 milioane de euro. Cifrele, deşi impresionante, reprezintă doar o parte din consumul real de stupefiante din România, căci acest obicei se răspândeşte tot mai mult în ţara noastră. Iar clienţii cluburilor de lux sunt principalii cumpărători de cocaină, cel mai scump drog de pe piaţa românească. Tocmai de aceea, câştigurile pentru traficanţi sunt colosale. La un kilogram din această substanţă distribuit în discotecile de fiţe se câştiga şi 100.000 de euro, scrie romanialibera.ro.
          Ionel Gae, cunoscut în cluburile de fiţe din Bucureşti şi ca „Bebe”, a fost reţinut în septembrie 2010 în timp ce primea din Spania un colet cu 600 de grame de cocaină, ascunsă în pereţii unei lăzi frigorifice. Reţinerea şi apoi arestarea lui „Bebe” puneau capăt astfel unei acţiuni de jumătate de an care a avut ca scop descoperirea unuia dintre principalii distribuitori de cocaină din cluburile Gaia, Fratelli şi Turabo.
Ionel Gae era foarte suspicios cu clienţii cărora le vindea halucinogene, se arată în rechizitoriul procurorilor, de aceea, pentru a intra în cercul său, ofiţerii Serviciului Antidrog Bucureşti s-au folosit chiar de un apropiat al traficantului, care a devenit ulterior martor protejat. „Bebe” le-a oferit codificat cocaină ofițerilor sub acoperire la preţul de 100 de euro gramul. Iar ei au cumpărat trei grame. „Ionel Gae păstra punguţele într-un pachet de ţigări, unde mai avea şi altele”, arată, într-o declaraţie de la dosar, unul dintre ofiţerii acoperiţi.
        

           Deşi probele erau suficiente pentru anchetatori, aceştia au decis să pună sub ascultare telefoanele lui Ionel Gae şi au descoperit că acuzatul discuta codificat cu clienţii săi. După arestarea sa, chiar „Bebe” a fost cel care le-a explicat procurorilor codurile. Astfel, gramele erau transformate în minute, de exemplu „10 minute = 10 grame”, dar cele două părţi mai foloseau şi alte expresii pentru a stabili întâlniri şi preţuri, precum: „să-mi spuneţi unde vă aduc maşina”, „vreau să îmi încarc cartela” sau „o sută de euro şampania”. Într-o discuţie interceptată, un client îi spune distribuitorului că aduce maşina la el, „la tinichigerie”. Apoi, în cadrul aceleiaşi convorbiri, clientul se răzgândeşte şi afirmă că un prieten „vrea să plece în concediu şi are probleme la jigleor”.

Biserica Sfanta Vineri, Drumul Taberei

               Biserica Sfanta Vineri cu hramul Sfanta Vineri si Sfantul Ierarh Martir Antim Ivireanul a fost ridicata dupa modelul Catedralei Sfintei Sofia din Constantinopol, in cartierul Drumul Taberei. Piatra de temelie a fost asezata in anul 2002, iar in 2007 bisrica a fost tarnosita.La temelia Bisericii au fost zidite caramizi din vechea biserica Sfanta Vineri din Bucresti, care a fost demolata abuziv, in 1987. Biserica are 37 de metri in lungime, 23 de metri in latime, iar inaltimea este de 33 de metri.
               Parohia Sfanta Vineri- Drumul Taberei a luat fiinta in anul 1998, in urma insistentelor credinciosilor din cartierul Drmul Taberei, care erau vitregiti de lipsa lacasurilor de cult. Astfel, la initiativa preotului Nicolae Burlan, a fost adusa o bisericuta de lemn dezasamblata din comuna Vicovul de Jos din Judetul Suceava si reasamblata pe un teren al Ministerului Apararii Nationale situat in strada Brasov, nr. 21C. Biserica din lemn a fost sfintita in anul 1998 cu hramul Sfintei Cuvioasei Parascheva
               Pentru ca biserica de lemn s-a dovedit neincapatoare pentru cei peste 1000 de credinciosi care participa in mod regulat la Sfintele slujbe, s-a luat hotararea de a se construi o biserica din zid, de dimensiuni mai mari, absolut necesara unui cartier, ca Drumul Taberei. In ziua de 29 septembrie 2002 a fost savarsita slujba de punere a pietrei de temelie a noii biserici, iar in data de 11 noiembrie 2007, in prezenta a mii de credinciosi, a fost tarnosita biserica Sfanta Vineri, nou construita
               Atasez o poza cu biserica Sfanta Vineri, cand era demolata si inca patru poze din acea poza (sectionata si marita). Toate pozele sunt alb-negru. Singura poza color este de la Biserica Santa Vineri Noua...

Date de contact Biserica Sfanta Vineri Noua :
                                                                     Strada Brasov, numarul 21C
                                                                     Telefon : 021/ 7464444
                                                                     R.AT.B. - 41, 105,168,268,368 si 668

ps : Acest sfarsit de saptamana il voi petrece alaturi de fratii mei, de peste Prut, la sarbatorirea celor 94 de ani de la unirea Moldovei cu Romania !

Ziua Curiozitatii - Cum s-au inventat micii

              Pe vremea când strada Covaci de azi se numea Strada Nouă, arteră abia trasată şi în curs de modernizare la mijlocul secolului al XIX-lea, Bucureştiul devenise focarul pregătirilor de schimbare revoluţionară, chiar şi din perspective culinare.

              Berăriile, cafenelele şi mai ales cârciumile deveniseră adevărate centre de propagare a noului şi locuri unde dezbaterile politice se întindeau până târziu în noapte.

Pe strada cea nouă, ulterior Covaci, pe locurile unde se unea cu strada Soarelui(astăzi o mică stradelă) se afla cârciuma lui Iordache renumită pentru varietatea cârnaţilor preparaţi la grătar de cârciumar.

              Un obişnuit al locului a fost publicistul, în vogă pe atunci, N.T.Orăşanu, care-şi pregătea pamfletele şi articolele de fond discutând timp îndelungat cu tabăra iubitorilor de progres.

Într-una dintre acele nopţi albe, când discuţiile contradictorii nu mai conteneau, cârciumarul Iordache a rămas fără maţe de oaie pentru a pregăti cârnaţii săi tradiţionali. Cum pofta mesenilor era în toi, N.T.Orăşanu i-a cerut cârciumarului să pună pe grătar amestecul de ingrediente al cârnaţilor rămaşi fără maţ. Iordache Cârciumarul a pregătit astfel ceva ce nici el nu ştia prea bine cum va ieşi, însă reţeta încropită atunci, la sugestia publicistului gurmand N.T.Orăşanu a rămas de pomină şi a traversat veacurile şi generaţiile. Într-acea noapte, cârciumarul Iordache a preparat întîia oară vestiţii mici. Porecliţi aşa din cauza mărimii foarte reduse în comparaţie cu verii lor cârnaţi „clasici”. Imaginea vestitului restaurant, ataşata acestui text, a fost tipărită în Anuarul Presei Române şi al lumei politice din anul 1912. Aşadar, locul de naştere al micilor a fost pe strada Covaci nr. 3, un de se afla resturantul „La idee”, tatăl lor a fost publicistul N.T.Orăşanu iar naş le-a fost, vestitul de-atunci cârciumar, Iordache N.Ionescu.

Comoara pierduta a Bucurestiului

Comoara pierdută a Bucureştiului: apele minerale de pe Calea Văcăreşti

În urmă cu 141 de ani, bucureştenii aflau cu surprindere că, aproape de buricul târgului, au fost descoperite accidental izvoare minerale. Entuziasmul autorităţilor promitea ca Bucureştiul, datorită “faimoaselor stabilimente de la Văcăreşti”, să devină într-un timp foarte scurt o mare staţiune europeană. În prezent, din cauza lipsei de viziune, pe locul unde au fost găsite izvoarele curg acum sute de metri cubi de ape menajere.

Descoperirea care a pus pe jar comunitatea ştiinţifică autohtonă şi autorităţile publice locale ale vremii a fost făcută accidental. În Sudul uitatei mahalale Dobroteasa, pe locul căreia trec acum bulevardele Octavian Goga, Mircea Voda şi Nerva Traian, au fost descoperite trei surse de ape minerale feruginoase, de-a dreapta Dâmboviţei. Povestea începe cu un proiect amplu de infrastructură al Primăriei Capitalei, care presupunea şi construcţia mai multor poduri peste Dâmboviţa. Documentele municipalităţii arată că în primăvara anului 1871, lucrarea a fost preluată, prin licitaţie publică, de o subsidiară a unei companii franceze, condusă pe plan local de inginerul A. Berthon. Potrivit raportului înaintat primarului de la acea perioadă Scarlat Kretzulescu, muncitorii conduşi de acesta au descoperit cu prilejul “fixării fondaţiilor noului pod de fier de peste Dâmboviţa”, surse minerale în Calea Văcăreşti. Vestea a căzut cum nu se poate mai bine pentru un edil care abia câştigase alegerile locale. Scarlat Kretzulescu, luând în considerare „importanţa şi urgenţa lucrării pentru facerea fontanei de apă minerală” îl deleagă pe inginer „a face cuvenitele lucrări ce vor fi urgente” şi-l roagă „să poftească la primărie spre a se regula mai lămurit condiţiunile”, se arată într-o adresă aflată în arhivele fostei primării a Capitalei. O a doua notă, aflată în acelaşi dosar, cuprinde măsurile impuse prefectului poliţiei Capitalei, începând din ziua de 5 august 1871, „de a pune pază de agenţi şi a nu permite nimănui a lua apa de la acele izvoare până nu se va numi un consiliu medical spre a reveni asupra cantităţii de apă ce se poate lua de fiecare”. În presa vremii nu par să existe referinţe la o eventuală isterie pe marginea acestor izvoare minerale. Cert este că adresa primarului Kretzulescu dicta îngrădirea locului din cauză că „apa luată într-o cantitate nemărginită,… în loc de a face bine, cauzează rău”.

“Ia sifonu’, neamule!”
Analiza apelor minerale a revenit doctorului Gheorghe Obedenaru, o somitate a vremii sale în materie de antropologie şi balneologie. În urma studiului a rezultat un document de 14 pagini cu o concluzie pe măsură: „apa de Dobroteasa (Calea Văcăresci) se descompune puţine minute după eşirea sa din fontană, nu este transportabilă, n-are gust plăcut, este grea la stomac. Această apă dacă este făcută gazoasă, nu se mai descompune, se conserva bine, este transportabilă, este foarte uşoară la stomac. Cu apa din Bucureşci nu se poate face băi”, se arată în buletinul de analiză. Studiul doctorului Obedenaru includea şi o comparaţie empirică cu una dintre cele mai notorii ape minerale de la acea vreme: Apa Minerală Spa, produsă în localitatea cu acelaşi nume din Belgia, una din cele mai vechi şi cunoscute staţiuni balneare din Europa. „În această stare este tot la fel de bună ca şi apa de Spa adevărată, transportată aci de curând. Chiar cei cu mijloace mai bine ar face să cumpere apă de Dobroteasa, decât să cumpere apa de Spa transportata, deoarece de multe ori apele minerale aduse la noi în ţară sunt falsificate, ba şi cele adevărate pierd mult din calităţile lor, când sunt trimise de mai multe lune”. Îmbutelierea apelor de la Văcăreşti a fost o idee de afacere de milioane pentru o societate în care consumul de sifon era în vogă, astfel că raportul doctorului includea şi aspecte economice: „Apa din Drobroteasa făcută gazoasă, nu va putea costa mai mult de 50 de bani butellia şi cinci bani paharul. Este necesar să se installe un aparat cu care să se facă gazoasă apa cum iese din sorgint”, se arată în document.

“Bucureştenii veneau la apele minerale de la Văcăreşti, mai ales dumincile şi de sărbători, când doamnele se adunau pentru a flirta cu tinerii de bon ton dar moda era ca fiecare să poarte în mână o ceşcuţă plină cu apă şi să se plimbe, de colo până colo, căci aşa era prescripţia medicală” (Constantin Bacalbaşa – “Bucureştii de altă dată”)

În acest context, antreprenorii nu au întârziat să apară.  C. Porumbaru, fabricantul de sifoane din acele timpuri a “primit” permisiunea de a lua apă gratuit de la izvoare şi de a o vinde ulterior, după îmbuteliere, la preţurile indicate de doctorul Obedenaru.

Olăneşti de Bucureşti, doar pentru băieţi deştepţi
Până la a fi date în folosită, viitorul izvoarelor a fost tranşat de o comisie de specialitate a Primăriei. Membrii acesteia, pe lângă faptul că au stabilit ca antreprenorul Porumbaru are dreptul să păstreze banii încasaţi în urma vânzărilor de apă minerală hotărăşte că izvoarele să fie date, gratuit, în antepriza, pentru ca, în schimbul lucrărilor de amenajare, să fie exploatate apoi timp de un an. Proiectul a fost câştigat de descoperitorul acestora. Inginerul A. Berthon a realizat lucrările de captare, al căror cost s-a ridicat la suma, fantastică pentru acele timpuri, de 63.938 de lei. Cu aceşti bani se puteau cumpăra, spre exemplu, 130 de milioane de butelii de apă minerală de la sifonarul Porumbaru.
Primăria face totuşi o serie de sacrificii băneşti şi ridică o galerie „rustică” de lemn, pentru „preumblarea malazilor”, astfel că la data de 17 mai 1872 „Fontana” de la Văcăreşti a fost inaugurată oficial.

După aproximativ o lună, un raport al serviciul medical al Municipalităţii „constată cu satisfacţiune că zisele fontane au fost vizitate cam de 200 de persoane suferinde”. Succesul acestora îl determină pe primarul Kretzulescu să-i invite pe proprietarii de omnibuze (n.r. – Trăsură asemănătoare cu diligenţa, care servea pentru transportul în comun al călătorilor, pe rute fixe) la discuţii şi să-i convingă să stabilească rute până la Văcăreşti. De altfel, multe diligenţe incluse în strategia de promovare a izvoarelor aparţineau fostelor hoteluri Concordia, Fieschi şi Patria. Din aceleaşi documente ale primăriei reiese că tot în 1872, exista “un drum de fier american”, denumire dată atunci primul tramvai cu cai, al cărui concesionar era un anume J. Slade.  Kretzulescu îi propune şi acestuia să înceapă lucrările, chiar în anul acela,  la „Calea spre fontana de ape minerale feruginoase de la Văcăreşti, căci va fi atât în profitul Dv. cât şi al Capitalei”.
„Apusul fântânilor”
Efervescenţa cu care autorităţile plănuiau viitorul balnear al Capitalei s-a mai stins după ce, în plină campanie de promovare, pe 27 iulie acelaşi an a avut loc un eveniment care ameninţa nu numai faima ci şi existenţa „Fontanei de la Văcăreşti”: izvoarele 1 şi 3 s-au oprit cu desăvârşire iar din izvorul 2 nu mai curgea decât puţină apă. După câteva zile însă, medicul-şef care supraveghea curele cu ape minerale ale pacienţilor anunţa că „apele întrerupte au revenit din abundenţă”. Pentru a asigura un debit mai mare izvoarelor Muncipalitatatea a luat măsuri ca Dâmboviţa să nu mai fie oprită la stăvilarul de la Şanţuri, situat în partea de Vest a oraşului.

„Ele (n.r. – Apele) aveau o cantitate mai mare de bicarbonat de fier decât cele din Occident, de la Spa, renumite şi foarte căutate de oamenii bogaţi din Europa şi din ţara noastră” (George Potra – „Din Bucureştii de altă dată”)

Un an mai târziu, Ministerul Agriculturii şi primăria Capitalei pregăteau participarea Principatelor Române la Expoziţia Universală de la Viena. Cum conflictele politice existau şi în acea perioadă, arhitectul Capitalei a distrus toate iluziile conducătorilor, arătând că niciuna dintre „pretenţioasele” realizări edilitare de atunci nu merita expusă între standurile de la Viena. Aşa se face că din partea Primăriei, au fost trimise doar şase „clondire” cu apă feruginoasă de la Văcăreşti. Discordiile politice au făcut în cele din urmă ca Bucureştiul să primească o medalie de argint pentru apele sale minerale.
Într-un mod aproape inexplicabil, orice referire la izvoarele de la Văcăreşti dispare din arhiva primăriei în 1877. O ultimă adresă este semnată de intendentul instituţiei ce solicită o sumă ridicol de mică pentru administrarea „faimoaselor” stabilimente de la Văcăreşti: 20 de lei pentru „două geamuri, un burete, patru mături, trei târnuri mari (n.r. – Mătură făcută din mărăcini sau din nuiele folosită la curăţarea străzilor), o broască la closete precum şi un om de ajutor la scoaterea apei din Fontana”.
Cei opt ani de existenţă a izvoarelor iau sfârşit în 1880 prin rectificarea cursului Dâmboviţei, după planurile inginerului Grigore Cerchez. Paradoxal, lucrarea a fost inaugurată cu fast de pe o scenă amplasată chiar pe locul izvoarelor şi ca o încununare a destinului absurd al “stabilimentelor” care ar fi putut înscrie Bucureştiul pe harta staţiunilor balneare, o sută de ani mai târziu, comuniştii au trecut prin acelaşi loc cu principala magistrală de canalizare a oraşului. Mai mult, chiar şi reabilitatea acestora a fost periclitată odată cu decizia comuniştilor de a ridica fabrici în inima oraşului, după cum spune  directorul pe Cercetare-Dezvoltare al Societăţii Naţionale a Apelor Minerale, Adrian Feru: “Apele din subteranul Bucureştiului nu mai respecta norme de potabilitate din cauza poluării excesive. Reactivarea acelor izvoare reprezintă un risc mare”.
Info…
Hărţile cu amplasamentul celor trei izvoare sunt indescifrabile pentru neavizaţi. Modificările de infrastructură urbană, care au culminat cu sistematizarea Capitalei de către comunişti începută în 1974, au modificat radical zona respectivă. Însă suprapunând hărţile vechi cu harta de astăzi a Bucureştiului şi având ca reper cursul modificat al Dâmboviţei, cel mai probabil acestea au fost existat în spatele Camerei de Comerţ şi Industrie a României, la intersecţia Străzii Panait Cerna cu Splaiul Unirii. (VEZI FOTO)

Ziua curiozitatii: Te poate face mai prost propriul telefonul ?

     Un studiu readuce in discutie impactul negativ al telefoanelor mobile asupra creierului. O anumita functie reduce dramatic nivelul de inteligenta al posesorului.

     Oamenii de stiinta de la Universitatea Washington din St Louis au demonstrat printr-un studiu ca studentii obtineau rezultate cu 25% mai slabe la teste dupa ce ascultau soneria telefonului mobil.

     In mod surprinzator, cele mai slabe rezultate le obtineau cei care aveau ca sonerie o melodie cunoscuta, care le placea foarte mult, scrie Daily Mail.

     “Soneriile de la telefon nu sunt doar deranjante pentru ceilalti, ele chiar au un efect negativ asupra vietii noastre”, declara Jill Sheton, autorul studiului.

Potrivit studiului, atentia si memoria sunt grav afectate de aceste zgomote deranjante. Cu cat melodia este mai cunoscuta si mai placuta, cu atat este mai afectata capacitatea persoanei de a se concentra.

     Vestea buna este ca oamenii se obisnuiesc destul de repede cu aceste sunete care le distrag atentia si dupa un timp nu mai sunt influentati de ele.

    Astfel, cei care lucreaza intr-un birou unde telefonul suna frecvent vor fi deranjati cateva zile, apoi se vor obisnui si nu vor mai distrasi de aceste zgomote.

Sursa : Daily Mail

Ziua Curiozitatii ! Traficul din Bucuresti, de ieri pana azi

     Traficul din București a fost reglementat începând cu apariţia pe străzile mahalalelor a primelor birje. Ordonanţele domnitorilor către spătari s-au ținut lanț de-al lungul timpului, astfel încât în jurul anului 1880 apar primele directive privind restricţiile de acces pe vreme nefavorabilă sau confiscarea pe o perioadă determinată a mijloacelor de transport.

     Cea mai veche lege care reglementa circulaţia în Bucureşti o reprezintă un pitac (n.r. – Poruncă scrisă) al domnitorului Nicolae Caragea (1782-1783) către marele spătar (n.r. – Șef al armatei și al poliției). În principal documentul impunea pedepse pentru cei care aruncau gunoaie pe drum și restricții de circulație pe timp de ploaie sau ninsoare: “[...] fiindcă acum uliţele din mahalalele ce cad împrejurul podului Mogoşoaiei sunt drese, poruncim Dumitale ca să i se dea strajnică poruncă Căpitanului străjii ot capulu podului Mogoşoaiei, ca de acum înainte până la viitoare toamnă, când încep ploile, noroaiele și zăpezile, să nu mai lase a intra pe pod care cu lemne, cherestea, fânuri, buţi şi orice alte poveri; ci să le abată a intra în uliţele acelor mahalale şi osebit de aceasta să publicariseşti către toţi lăcuitorii prăvăliaşi şi ceilalţi cari au case pe lângă podul Mogoşoaiei, ca nimeni de acum înainte să nu mai îndrăsnească a mai arunca pe pod lături ori gunoaie”. Responsabil pentru respectarea legii era polcovnicul de poduri care trebuia “să aibă îngrijirea când va vedea pe cinevaşi urmând împotrivă să vie să-l arate la spătărie”.
               Prima “amendă”: bătaia sau muncă silnică la ocnă
     Un alt document care apare 20 de ani mai târziu implementează, în premieră pentru București, limitele de viteză. În anul 1801 domnitorul Alexandru Moruzzi (1793-1796 şi 1799-1801) a cerut marelui agă (n.r. – Dregător domnesc care avea în funcție siguranța publică) Alecu Caragea, “ca să facă o straşnică poruncă pentru înfrânarea acelor vizitii ce umblă cu butce şi carete pe uliţele târgului, în treapădul mare, de nici nu să uită peste ce dau, sacatefsind (vătămând, n.n.) oameni şi mueri la drum. [...] în vreme ce înmulţirea butcelor şi caretelor, care aleargă şi umblă fără de socoteală, nu numai podurile se strică şi se sfarmă, mai înainte de vremea lor, care se fac cu atâta osteneală şi grea cheltueală’’. Dacă domnitorul Moruzzi a solicitat în primă instanță doar să se ia măsuri, ulterior el stabilește printr-o lege ca cei care îi încalcă porunca să fie aspru pedepsiţi. „[...] care această netrebnicie a vizitiilor nefiind suferită, strajnic poruncim Domnia mea, să daţi nizamul (n.r. – document) acesta la toţi vizitiii de obşte, făcându-le şi porunca cunoscută ca să o ştie că de acum înainte, cel ce împotrivă se va purta şi cât de puţin întâmplare de bântuirea cuivaşi se va întâmpla, negreşit acel vizitiu, după ce se va bate strajnic, se vă trimit apoi la ocnă’’.

               “Brigadă de Poliție Rutieră”, pe vremuri
     În 1861 la Prefectura Poliţiei Capitalei ia fiinţă, “Serviciul Fiacrelor”, după denumirea franceză, cu însărcinarea de a îndruma circulaţia în Capitală şi supravegherea birjelor, caleştilor, cupeurilor, şaretelor, braşovencelor sau căruţelor de povară. La început brigada era compusă din cinci comisari, fiecare fiind ajutat de câte doi epistaţi (agenţi). În anul 1867 apare şi un Regulament de circulaţie , care va fi menţinut în vigoare până după primul război mondial, iar în 1871 se înfiinţează, Societatea Română de Tramvaiuri, cu tramvaie trase de cai, pentru ca în 1894 să se dea în folosinţă prima linie electrică pentru tramvaie, pe traseul Cotroceni-Obor. „Serviciul Fiacrelor’’ capătă mai târziu denumirea de “Biuroul de birji şi servitori’’, condus de un comisar, având în subordine patru revizori şi 8-10 agenţi. Cu timpul, din anul 1901, în sarcina acestui birou a intrat şi înscrierea şi controlul automobilelor.

     Pe străzile şi uliţele bucureştene, circulau în 1872, un număr de 250 de căruţe sau birji, folosite pentru plimbare chiar şi în afara oraşului. De asemenea, mai puteau fi văzute 7 omnibuze (trăsuri cu o capacitate de 10 persoane), în acelaşi an intrând în exploatare prima linie de tramvai, pe traseul Calea Târgoviştei (Calea Griviţei de azi) – Podul Mogoşoaiei – Teatrul Naţional – str. Biserica Enei – str. Academiei – Pţa Sf. Gheorghe – Moşi. Una din zonele în care staţionau cele mai multe birji era Piaţa Teatrului Mare, adică unde este acum hotelul “Novotel” (Calea Victoriei cu Ion Câmpineanu), după cum aflăm din cartea lui George Costescu, „Bucureștii vechiului regat”:, În cea de-a doua piaţă, a Teatrului Naţional, frontul birjarilor muscali primea în fiecare zi defilarea bucureştenilor plimbăreţi care făceau zilnic promenadă între Capşa şi Palat. Această piaţă mai avea caracteristic şi faptul că atunci când întrunirile publice erau mai înfierbântate şi căutau să meargă să manifesteze la Palat, erau oprite acolo de cordoanele de jandarmi şi de poliţişti, cu care cetăţenii obişnuiau să se înfrunte, provocând înghesuieli, scandaluri şi uneori încăierări cu urmări sângeroase’’

                                  De la nazim, la ordonanțe      După ce reglementarea circulației din București a ajuns să fie strict atributul Prefecturii Poliţiei Capitalei, instituţia a emis de-al lungul timpului mai mult ordonanțe, potrivit uzanţelor vremii. Astfel, printr-o ordonanţa din 1886, “niciuna din trăsurile de piaţă nu va mai primi şi transportă cadavre la cimitir’’. Conductorii trăsurilor care contraveneau acestei ordonanţe, erau “daţi judecăţei’’, iar trăsura supusă “unui regim serios de desinfecţiune, oprindu-se de a mai circula pe timp de 15 zile’’. Și circulația pietonală a fost reglementată începând cu 1893 astfel că bucureștenii erau invitați “să circule pe Calea Victoriei şi pe bulevarde numai pe trotuare şi numai pe partea dreaptă, luând ca punct de orientare direcţiunea în care fiecare merge. Strada va rămâne absolut liberă pentru circulaţia trăsurilor’’. Mai mult, orice atrupament, staţionare în masă, manifestaţiune în ceată sau procesiune de orice natură’’ era interzisă începând cu 1900.

                 Primele permise și numere de înmatriculare
     Și participanții la trafic trebuiau să respecte anumite norme de conduită: era oprit “a trece pe trotuare călare ori cu trăsura, cu velocipedul, cu căruţa [...] sau a lega caii şi alte animale dinaintea caselor, ori a prăvăliilor’’. Întrucât legislaţia ajunsese depăşită de realităţile vremii, vehiculele, [fiind] necunoscute la epoca redactării Codului penal’’, începând cu 1904, cărăuşii, chirigii, birjarii erau obligaţi printr-o altă ordonanță, să aibă număr la trăsură “să-şi păzească rândul, să nu alerge prea iute, să nu plece de lângă animale’’. Mai mult, proprietarii de trăsuri nu puteau angaja conductori care nu aveau “permis din partea Prefecturii pentru libera practică a meseriei’’, birjarul era obligat să predea Poliţiei orice obiect uitat în trăsură, trebuia să fie cuviincios, curat îmbrăcat, “să nu doarmă pe capră când au trăsura în circulaţie”, să nu fie “în stare de beţie’’, să nu se întreacă, să nu refuze muşterii sau să nu primească amaneturi pentru plata birjei. Până și „întrebuinţarea de cai nărăvaşi sau de animale bolnave, mânarea cailor, mai repede decât trapul mic’’ era sancționată de oamenii legii.
     De altfel, regulamentul de poliţie comunală conţinea deopotrivă prevederi de circulaţie şi de salubritate, reglementând “căruţele care transportă băligar, pământ, gunoiu’’. Acestea trebuiau să aibă „loitrele bine încheiate şi să fie bine înfundate în formă de ladă, ca să nu se risipească conţinutul pe stradă’’. De asemenea un articol aparte stipula ca “toţi cei care transportă prin oraşe obiecte cu miros greu, scârboase sau cu un aspect urât, precum şi cenuşe, piei şi coarne de vite tăete, sunt obligaţi a avea aceste obiecte învelite cu pânză sau muşama pusă deasupra căruţei’’.

istoricul Florin Șinca, comisar în cadrul Poliției Capitalei iar informațiile sunt culese din viitoarea sa carte „Istoria Poliţiei Capitalei”, ce va apărea în librării în luna martie.


Aceste informatii sunt culese din viitoarea carte , " Istoria Politiei Capitalei " scrisa de istoricul Florin Sinca, comisar in cadrul Politiei Capitalei, carte ce va aparea in librarii in luna martie.

Ziua curiozitatii !

            Oamenii de stiinta sustin ca aparatul capabil sa citeasca mintea umana ar putea deveni realitate, dupa ce au demonstrat ca pot sa descifreze ce aude o persoana prin decodarea undelor cerebrale.
            Creierul fragmenteaza cuvintele in sabloane complexe, care la randul lor sunt decodate si traduse in limbajul uman, cred cercetatorii.

            Oamenii de stiinta sustin ca mintea umana proceseaza gandurile in acelasi mod in care proceseaza sunetul. Ei spera sa poata realiza un aparat care sa poata interpreta gandurile persoanelor care au dizabilitati de comunicare.

            „Descoperirea este foarte importanta pentru pacientii care au suferit un atac cerebral sau pentru cei care nu pot vorbi”, a declarat profesorul Robert Knight, de la Universitatea din California.

            Jan Schnupp, profesor la Universitatea Oxford, a descris descoperirea ca fiind remarcabila.

          "Creierul functioneaza prin traducerea sunetelor din lumea exterioara, cum ar fi cuvintele rostite, in unde cerebrale. Iar daca oamenii de stiinta vor reusi sa le decodeze, atunci vorbim de o descoperire remarcabila", a declarat profesorul.

Sursa : The Telegraph

Ziua curiozitatii - Iarna in Bucuresti (arhiva foto)

A inceput de ieri sa cada si nu s-a oprit, vietile ne-a zapacit. Da, asa e vorbesc despre zapada. Ma bucur ca ninge, pentru ca eu sambata voi fi in POLI, la derdelus. Mi-e dor de o distractie. Iarna nu-i ca vara ! Acum va voi arta Bucurestiul nins, in tineretea lui (galerie foto)
Unele poze sunt din arhiva personala a lui Florin Pandele si alte poze din arhiva R.A.T.B.  Vizionare placuta.

                                                       ( Iarna in Cismigoi - 1910 )

                                                         (  Iarna in Cismigiu - 1929 )

                                             ( Copii cu sania in cartierul Floreasca - anii '20)

                                        
                              ( Tramvai echipat cu plug, curatand zapada pe Cal. Mosilor - anii '30 )

                                                    ( Sanie trasa de cai - 1933 )

                                               ( Strada Traian, Foisorul de foc - anii '30 )

                             ( Linia de pe Stefan cel Mare curatata de zapada cu tramvaiul - anii' 40 )

                                           ( Tramvaiul 6 circuland prin nameti - 1954 )

                                        

(linia 300 -autobuz supraaglomerat - anii '80)

                                                     ( Coada la butelii - anii '80)

                                  ( Muncitori ai Intreprinderii de Transport Bucuresti - anii '80 )

                                                        ( Troleu defect - anii '80 )

                          ( Bulevardul Magheru , nameti cat casa pe marginea drumului - februarie 1983)

                                 

                                                    ( autobuz supraaglomerat - 1985 )

                        (Intersectia Mosilor cu Eminescu - pe fundal indicatorul din statia lui 21- ianuarie 1985)

                                    ( Biblioteca Central Universitara si Ateneul Roman - 1986 )